ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

I. INTRODUCERE

Anul acesta evenimentele aduse în prim planul teologiei româneşti sunt: implinirea, a 500 de ani de la tipărirea Liturghierului lui Macarie în limba slavonă (1508), a celor 360 de ani de la apariţia Noului Testament de la Bălgrad(1648) şi nu în ultimul rând a celor 320 de ani de la editarea Bibliei de la Bucureşti(1688).

Datorită celor afirmate am hotărât ca studiul pe care-l voi expune in rândurile ce vor urma să fie centrat pe axul psalmilor biblici. În viziunea proprie, psalmii au fost de-a lungul timpului pentru domeniul spiritualităţii ortodox-răsăritene liantul dintre temporalitate si atemporalitate, dintre spaţialitate si infinitate. Aşadar cuvintele ce vor urma vor fi dedicate în totalitate acestor capodopere închinate Divinităţii.

II. PSALMII VETEROTESTAMENTARI

Psalmii biblici sunt colecţia de cântări religioase a Vechiului Testament pe care o găsim reunită încă din primele secole creştine cu denumirea de Psaltire.[1] În limba ebraică, Psaltirea se regăseşte cu apelativul Şefer Tehilim prescurtat Tilim, adică Cartea laudelor. Titlul integral al carţii psalmilor este”Psaltirea profetului si regelui David”, de unde rezultă că opera amintită ar fi fost realizată de un singur autor. Această părere era împartăşită de vechea şcoală rabinică şi de către câţiva dintre părinţii si scriitorii bisericeşti ai secolului I-IV. În momentul de faţă, autorii recunoscuţi ai psalmilor sunt: regele David, alături de Asaf, fii lui Core, iar psalmul 98 ii este atribuit lui Moise.[2]

În ceea ce priveşte numărul acestor imne închinate Divinităţii, numărul recunoscut atât de evrei cât si de către creştini a fost de 150, iar după apariţia Septuagintei de 151.[3] O problemă referitoare la psalmi, care trebuie semnalată pentru că pune în dificultate numerotarea lor constă în faptul că textul ebraic se deosebeşte de cel grecesc, alexandrin de aici şi numerotatarea diferită a psalmilor.[4] Apoi un alt fapt care trebuie pus în valoare aici este modalitatea de categorizare a psalmilor. În textul ebraic cei 150 de psalmi sunt împărţiţi în cinci cărţi în analogie directă cu Pentateuhul. Sfântul Atanasie asemuieşte Psaltirea cu o grădină de flori care cuprinde fructele celorlalte cărţi, de aici şi concluzia conform căruia, psalmii ar număra 27 de clase. După Sfântul Grigorie de Nyssa aceste imne religioase nu ar avea un criteriu după care să poată exista o clasificare, dar totuşi există după părerea acestui Sfânt Părinte un fir roşu care le străbate pe toate şi anume:”urcuşul sau anabaza duhovnicească a sufletului omenesc în mersul lui spre desăvârşire”[5]

O împărţire potrivită a psalmilor poate fi considerată în 6 clase.[6] Aici trebuie remarcat faptul că există anumite controverse legate de psalmii mesianici de care se ocupă majoritatea exegeţilor atât români(vezi exp: Nicolae Neaga), cât şi străini care admit existenţa lor, însă nu există un acord asupra celor care sunt direct mesianici sau tipic mesianici.

După cum se poate vedea cuprinsul psalmilor este extrem de variat, fiecare având un conţinut propriu de unde şi dificultatea de a-i grupa şi clasifica în diferite clase:”Psalmistul s-a făcut organul prin care se exprimă ideile şi sentimentele religioase ale credincioşilor”.[7] Nicio altă creaţie religioasă a Vechiului Testament nu oglindeşte toată istoria şi religia Israelului la fel de bine ca şi psalmii.Din punct de vedere doctrinar temele cuprinse în psalmi sintetizează întreaga Carte Sfântă. Printre ele găsim afirmaţii despre: Dumnezeu şi însuşirile sale printre care veşnicia(Ps 101,28), neschimbabilitatea, creator a toate(Ps 101, 126),îşi manifestă Providenţa faţă de creaturile Sale(Ps 9,10, 35, 8, 23, 16.), despre om(înalta demnitate a omului şi nemurirea sufletului), morala şi chiar şi despre îngeri(P 91,11-cf Mt 4,6). Iată aşadar numeroasele aspecte pe care psalmii le implică de unde şi dificultatea în a le tâlcui şi descoperi adevăratul sens al acestor creaţii vechi testamentare. Pentru a putea realiza o tâlcuirea psalmilor Origen ne sfătuieşte”să luăm drept pildă minunata tradiţie pe care ne-a păstrat-o un evreu în legătură cu întreaga Sfântă Scriptură. Spunea acolo că,din pricina nelămuririi ei, întreaga Sfântă Scriptură e orânduită ca o casă în camerele căreia nu poţi ajunge până nu deschizi pe cea principală.”[8]

Psalmii au fost printre cei mai apropiaţi de sufletele Sfinţilor Părinţi. Fericitul Augustin în ale sale confesiuni după nenumăratele sale răutăţi din tinereţe mărturiseşte:”Căci este bine Doamne, a mă mărturisi Ţie şi a zice<< Ai milă de mine, vindecă sufletul meu, căci Ţie Ţi-am greşit>>(Ps 9,2; 91,2; 40,5).”[9]

Cuvintele cu care aş dori să închei această primă parte închinată psalmilor biblici,în care am arătat ce sunt, origine lor şi modul de clasificare al acestora, se regăsesc la Sfântul Vasile cel Mare care scrie despre psalmi următoarele:”…adunând pe credincioşi laolaltă într un singur glas de cor, psalmul este alungătorul demonilor, aducătorul ajutorului îngeresc, armă pentru teama de noapte, linişte pentru oboseala zilei, păvaza şi mângâierea oamenilor credincioşi, iar pentru femeile credincioase una din cele mai potrivite podoabe.”[10]

III. PSALMII BIBLICI ÎN CULTUL LITURGIC

Cele mai vechi imne religioase întrebuinţate în cultul creştin sunt psalmii biblici al căror uz liturgic a fost moştenit din cultul mozaic. Actualmente aceştia se regăsesc atât în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare cât şi în cea a Sfântului Ioan Gură de Aur. Pentru cultul ortodox aceştia sunt parte integrantă din Sfânta Liturghie deschizând sau închizând aproape oricare serviciu cultic(exp:Ps 50). Pentru prima dată, psalmii folosiţi în cultul Bisericii primare se pare că au fost cei mesianici(legaţi direct de vestirea Mântuitorului). Primii creştini întrebuinţau psalmii atât în cultul public cât şi în cel particular. Aceştia se cântau atât la serviciul euharistic cât şi la cel zilnic, cântarea lor alternând cu lecturi biblice, ectenii şi diverse rugăciuni. În general numărul psalmilor citiţi sau cântaţi la diferite servicii divine era variabil, reglementarea lor făcându-se de către episcop. Întru începuturi psalmii folosiţi în cult cunoşteau două tipuri de cântări: cântarea antifonică şi cea responsorică(sec IV).

Astăzi psalmii întrebuinţaţi la serviciile divine, majoritatea dintre ei se rostesc şi doar o mică parte sunt intonaţi.[11]

Pentru prima dată psalmii apar sub formă scrisă pe teritoriul românesc în anul 1508 în”Liturghierul lui Macarie”, tipărit în limba slavonă. Acest cărturar al epocii sale a fost cel care a deschis drumul spre o cultură şi civilizaţie românească, transpunând în limba slavonă Sfânta Liturghie, ca mai apoi Diaconul Coresi, Ieromonahul Lavrentie sau Filip Moldoveanul să construiască cu”cărămidă românească” pe temelia cărturarului Macarie.[12] Liturghierul lui Macarie s-a răspândit nu numai în cele trei ţări româneşti ci şi în cele de limbă slavă. Acest monah şi-a încetat activitatea tipografică în 1512, când a fost ales mitropolit al Ugrovlahiei. Cărţile care au însoţit Liturghierul au fost Octoihul(1510) şi Tetraevanghelul(1512), toate tipărite sub atenta îndrumare a ieromonahului Macarie.

Un alt fapt care trebuie amintit aici este reeditarea recentă a Psaltirii de la Bălgrad(Alba Iulia-1651), într-o ediţie critică jubiliară cu prilejul împlinirii a 350 de ani de la apariţia ei. Apărută la trei ani după Noul Testament de la Bălgrad(1648), tălmăcirea Psaltirii se datorează unui grup de cărturari aflaţi sub patronajul mitropolitului Simion Ştefan. Numele celor care au trudit la realizarea acestei Psaltiri nu se cunoaşte, dar metodologia traducerii şi modalitatea referinţelor la versiunile textului ebraic, în comparaţie cu Septuaginta şi Vulgata sunt aceleaşi ca în Noul Testament de la Bălgrad.

Dintre cărţile veterotestamentare, Psaltirea alături de Cântarea Cântărilor constituie coroana creaţilor didactici-poetice. Nicolae Iorga în a sa carte numită” Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688”, considera Biblia o carte completă care cuprinde în paginile ei toate genurile şi speciile literare, iar psalmii oferă oricărui credincios un sprijin moral şi o mângâiere sufletească:” Din tot cuprinsul aşa de felurit al Vechiului Testament nu e nici o carte care să se poată potrivi mai mult pentru nevoile, pentru durerile şi nădejdile fiecăruia ca Psalmii; nici una nu poate sluji mai bine cu toată împărăteasca-i strălucire, ca veşmânt pentru orice simţire umilă care nu e în stare să-şi găsească înseşi vorbele. În cele o sută cinzeci de mărturisiri, de rugăciuni, de imnuri, de tânguiri, se află tot sufletul omenesc în întoarcerea lui asupra sa însuşi şi în avântul plin de sfială şi de temere către puteri mai mari decât dânsul.[13] Aşadar prima psaltire tipărită în româneşte în sec al XVII-lea este cea de la Alba Iulia din 1651 urmată apoi la două decenii de o “Psaltire în versuri”, actul de naştere al poeziei liricii culte româneşti realizată de către Mitropolitul Dosoftei.

În încheierea celor prezentate mai sus trebuie afirmat faptul că azi când umanitatea trece printr-o profundă criză spirituală, nu mai găseşte capătul acelui fir care o integrează în comuniunea cu transcendentul, psalmii ar putea fi cea mai bună modalitate de a-i descoperi omului sec XXI “capătul firului”. Să nu uităm că în Biserică psalmii se transformă în rugăciuni sfinţitoare care ne întorc gândul către Dumnezeu mijlocind iertarea păcatelor. În biserică, psalmii alături de celelalte rugăciuni sădesc şi aprind în sufletele noastre dragostea faţă de Tatăl-Creator cât şi cea dintre noi, apropiindu-ne atât faţă de Dumnezeu ,cât şi preotul faţă de popor. Prin psalmi omul poate să primească îndurarea Divină şi iertarea pentru păcatele săvârşite, toţi bucurându-ne de milostivirea Tatălui, aşa precum spune psalmistul:” Înalţă lui Dumnezeu jertfa de laudă(cântare) şi te voi izbăvi şi Mă vei preamării.”(Ps 69-14,15).

III. PSALMII BIBLICI ŞI TRANSFORMAREA LOR. LIRICA ROMÂNEASCĂ ŞI CEA ANTICĂ.

Universul acesta al psalmilor este unul aparte. Aceşti psalmi alcătuiţi din cuvinte bine potrivite cunosc o foarte bună realizare din punct de vedere semantic.[14]Aici trebuie remarcat că principiul fundamental al compoziţiei poetice ebraice era paralelismul stihurilor “un paralelism al gândirii ebraice în două sau în trei versuri succesive”,[15] aşa precum o numeşte Înalt Preasfinţitul Bartolomeu în comentariul introductiv la una din ediţiile noi ale Psaltirii. Ca o particularitate a literaturii didactico-poetice şi implicit a psalmilor, este faptul că o dată cu lecturarea acestor texte care nu se adresează numai raţiunii se produce şi o aşezare a făpturii umane în starea sa naturală, în firescul său.

În psalmi limbajul poetic e mult mai accesibil, cuvântul capătă o altă valorizare, aceea de a restabili legătura omului cu Dumnezeu. Astfel lirica aceasta devine cea mai potrivită cale de transmitere a adevărului transcedent, putând fi uşor accesată, primind perenitate în cronos. Părintele Neaga în una dintre scrierile sale afirmă în legătură cu cele afirmate mai sus: “Mirele în Pentateuh rosteşte pentru a crea, în Profeţi rosteşte pentru a recrea iar în didactico-poetice, într-o temporalitate eclesială rosteşte pentru a converti soteriologic Biserica(sufletul)”.[16] Limbajul liric creează mediul de legătură, puntea dintre lirică şi revelaţie. Prin Logos, lirica religioasă devine mediul de revelare al transcendentului într-o armonie desăvârşită, devine un “pedagog catre Hristos”.[17]Aceste structuri psalmice veterotestamentare dezvăluie o paradigmă, paradigma relaţiei dintre Creat şi Creator, dintre imperfect şi desăvârşit, dintre om şi Dumnezeu, devin o rugăciune. Psalmii sunt speciali pentru că ies din sfera valenţelor restrictiv dialogice ale Persoanei Logosului, căpătând atributul comunicării prin care se realizează apropierea omului cu Dumnezeu.

În cultura modernă, psalmul este o specie lirică cu o accentuată factură filosofică. Acest tip de poezie şi-a găsit aderenţa, pentru prima dată, la Dosoftei apoi la Alexandru Macedonski şi Tudor Arghezi.

“Psaltirea pre versuri tocmită“ a fost tipărită în 1673 la Uniev(Polonia) şi cuprinde psalmii biblici pe care Dosoftei(Dimitrie Barila) i-a versificat într-o manieră artistică impresionantă pentru că, aşa precum afirma în Prefaţa acestei cărţi:”Ni s-au părut smereniei noastre a hi lucru de treabă şi de folos de spăsenie(mântuire) tâlcovania acestii svinte cărţi a svântului prooroc David, carea iaste plină de rugă şi plină de tainele cele mari a lui Dumnezău. Pentr-aceia cu multă trudă şi vreme îndelungată, precum am putut mai frumos am tâlcuit ş-am scris precum a vrut Dumnezău, să poată trage hirea omului cătră cetitul ei.”[18]

Prin strădania şi eforturile acestui strălucit cărturar mitropolit cei 150 de psalmi au fost versificaţi în 8634de versuri cuprinse în aproximativ 500 de pagini. Această lucrare literară este cu atât mai valoroasă pentru cultura noastră cu cât psalmii sunt creaţii concise ca stil şi greu de transpus în altă limbă. Particularitatea acestor poezii religioase aparţinătoare stilului “dosofteian”, constă în spiritul românesc care demonstrează pecetea şi influenţa cărturarului român amintit. Prin versificarea în stil folcloric prin limbajul oral presărat cu expresii şi cuvinte populare(pleavă, ocine, caftan, cobuz, colaci etc), la care se adaugă şi cadrul natural, vădit depărtat de geografia Ţării Sfinte şi înlocuit cu feeria ţinuturilor româneşti, Dosoftei a creat poezia populară românească, dându-i propria originalitate şi creându-i stilul propriu. În “Psaltirea pre versuri tocmită” se remarcă diversitatea ritmului şi măsurii, un exotism al limbajului care-l desparte cu totul de canonul psalmilor biblici:”T-ai pusu-ţi asupra-mi mânia ta svântă,/ Peste mine valuri trec de nu s-alină.” În unul dintre cei mai vehiculaţi psalmi dosoftieni, 102, poetul reia tema litaniilor lui David, diminuându-i însă prin influenţa liricii populare caracterul cântecului popular, îndeosebi ale doinei prin adresare directă către Divinitate, ritm asimilabil pe alocuri celui trohaic, rima împerecheată, măsura de şapte-opt silabe.[19]

Deşi psalmii lui Dosoftei nu au fost intonaţi în biserică niciodată, totuşi au avut o mare aderenţă în popor transmiţându-se din generaţie în generaţie pe cale orală, constituind pentru lirica religioasă de factură românească ilustrată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de Alexandru Macedonski şi dusă la perfecţiune în secolul următor de Tudor Arghezi, temelia pe care s-a construit.

Următorul pe lista celor înscrişi în realizarea creaţiilor lirice de factură religioasă este Alexandru Macedonski care a realizat un ciclu de “Psalmi moderni”, în număr de 11, inspiraţi din poezia religioasă a lui Dosoftei. Însă autorul cel mai important care a scris valoroase versuri de factură biblică şi asupra căruia intenţionez să-mi îndrept atenţia în rândurile ce vor urma este Tudor Arghezi.

Tudor Arghezi a fost primul poet român care a realizat o “Lirică existenţială” ilustrată în 16 psalmi publicaţi în mai multe volume de poezie. Definit ca poet aflat “între credinţă şi tăgadă”, Arghezi a realizat cei 16 psalmi străbătuţi de un ax constituit din raortul spiritual dintre om şi Divinitate.Sursa de inspiraţie care stă la baza acestor compuneri poetice argheziene este “Cuvântul Revelat” prezent în psalmii davidici. Despre acest poet, critica literară a susţinut două păreri diferite în legătură cu religiozitatea creaţiilor sale. De aici dihotomia dintre exegeţii mai vchi care au văzut o incontestabilă implicaţie religioasă, explicând legătura cu spiritualitatea creştin-ortodoxă, în psalmii realizaţi de acesta şi cei noi care neagă în totalitate această conexiune de ordin spiritual la poetul Tudor Arghezi.

Înalt Preasfinţitul Bartolomeu Valeriu Anania, într unul dintre articolele piblicate, referindu-se la originalitatea spiritualităţii argheziene îi atribuie poetului amintit sintagma de „homo religiosus”: „Dumnezeu, credinţă, negaţie, revoltă, nostalgie, limită existenţială, inspiraţie divină nu sunt simple «teme» în poezia lui Arghezi, ci ex­presia patetică a unor gânduri şi sentimente intime ce i-au brăzdat viaţa ca nişte fulgere dureroase. Chiar dacă pare în răspăr cu simţul comun, poezia lui trădează necontenit, de la un vers la altul, un homo religiosus cum nu avem un altul în întreaga literatură română.”[20]

Comentatorii noi propun interpretări la polul opus, afirmând ca Tudor Arghezi este un spirit fundamental nereligios:”… Arghezi a scris, e adevărat, şi câţiva psalmi care se numără printre mărgăritarele poeziei sale. Dar, la el, noţiunea de Dumnezeu, mi se pare, nu e închipuirea unui credincios, ci doar un simbol al idealului de dreptate şi de izbăvire, confesiunea poetului adresându-se unei idei de bunătate şi de perfecţie. E tot o căutare în plan raţional, pornind dintr-o nevoie de înţelegere şi cunoaştere, îngemănată însă cu o deficienţă momentană a explicării deterministe a universului.”[21] Urmărind şirul argumentelor expuse de ambele tabere înclin să susţin prima variantă, adică aceea conform căruia Arghezi a compus psalmii săi în conformitate cu trăirile lui de natură religioasă. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că, Arghezi a fost unul dintre monahii de la mânăstirea Cernica, de altfel locul de unde au luat naştere creaţiile sale religioase.Experienţa ascetică dobândită aici, atmosfera monastică, precum şi contactul cu o cultură din alt veac şi din alt orizont au concluzionat la poetul amintit, printr-o reformă totală a lexicului poetic. Se observă “o invazie de liturghii, de haruri, de aghiesme şi policandre, de utrenii şi psalmi, de canoane şi chinovii, de vecii, de miruri şi arhangheli, de heruvimi, oseminte, altare, de tămâie, cădelniţe, patrafire, un întreg repertoriu de imagini pe care nimeni până la el nu le întrebuinţase cu atâta stăruinţă şi care-l vor urmării pe fostul călugăr, ca o tiranică obsesie, până la moarte.”[22] Aceste ziduri ale Mânăstirii Cernica au constituit pentru poetul revoltat, un adevărat creuzet în care sufletul său a prins un alt contur duhovnicesc, s-a închegat în jurul Divinităţii printr-o tainică operaţie ireversibilă.

Dumnezeul lui Arghezi este unul absolut, ideal şi comparabil cu ceea ce scrie Platon sau cu voinţa lui Schopenhauer sau cu Marele Anonim a lui Lucian Blaga şi nu în ultimul rând cu Demiurgul lui Eminescu. Ceea ce acordă specificitate creaţiei argheziene însă, constă nu în năzuinţa spre absolut ci în umana şi înfricoşătoarea dramă a imposibilităţii cunoaşterii totale. Zbaterea “între credinţă şi tăgadă” este o aventură a spiritului, drama unei conştiinţe temerare şi lucide din care se naşte implorarea şi dorul chinuitor al psalmistului:”Nici rugăciunea, poate , nu mi-e rugăciune/ Nici omul meu nu-i poate omenesc/ Ard către tine-ncet ca un tăciune /Te caut mut, te-nchipui te gândesc.” „Ceea ce apare în ţesătura psalmilor nu sunt afecte, idei, reprezentări, ci situaţii arhetipale ale omului în faţa divinului.”[23]

În poezia sa, Arghezi se străduieşte să realizeze un dialog cu Divinitatea, însă această provocare lansată de poet, rămâne un monolog neprimind niciodată o replică sacră, Dumnezeu rămând învăluit în tăcere:” Pentru credinţă sau tăgadă / Te caut dârz şi fără de folos / Şi te slujesc, dar Doamne, până când?/ Singuri, acum, în marea ta poveste / Rămân cu tine să mă mai măsor / Fără să vreau să ies învingător / Vreau să te pipăi şi să urlu: este!”. Este demn de remarcat faptul că spre deosebire de eroul eminescian, reiniţiat în tainele înţelepciunii divine, până la urmă înţelege şi se resemnează, omul arghezian se dovedeşte incapabil de iluminare şi astfel continuă în reproşuri şi tânguiri:”Fondul e un zbucium interior către o eliberare, nevoia unei concepţii de explicaţie unitară a existenţei , o necesitate de ordine şi de coerenţă.”[24]

După privirea de ansamblu pe care am aruncat-o asupra psalmilor în lirica românească, am putea aduce nişte completări aruncându-ne privirea şi în poezia antică.Omul dintotdeauna, indiferent de epoca istorică în care a trăit, a fost preocupat să-şi expună într-un stil propriu, trăirile senzaţiile şi stările prin care a trecut de-a lungul vieţii sale şi asta datorită unui fior sacru care nu l-a părăsit pe om nicicând. Acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care în contemporaneitate încă avem monumentale capodopere de pictură preistorică în Cavernele Altamirei, sau cuneiformele Mespotamiei cu ajutorul cărora ni s-a transmis Epopeea lui Ghilgameş, hieroglifele Egiptului rostite în Cartea Morţilor şi nu în ultimul rând harpa davidică care ne-a dăruit Psalmii.

Aşa precum psalmii descriu relaţia omului cu Dumnezeu, iar în acelaşi timp îl preamăresc pe acesta, tot aşa şi textele antice pomenesc despre relaţia omului preistoric cu numeroşi zei. Numeroase teme biblice sunt regăsite şi în textele străvechi cu caracter oriental. Primul capitol al Bibliei descrie crearea lumii din nimic.”Riga Veda”, “Enuma Elish”, sau “Epopeea lui Ghilgamesh” fac şi ele referinţă la momentul în care “nu era fiinţa, nu era nici nefiinţa”. Un alt motiv des întâlnit în textele antice vechi este căderea lui Lucifer şi alungarea lui, doar că, spre deosebire de textul biblic la anticii greci, războiul a fost câştigat de rebeli, iar titanii au devenit zeii căzuţi aruncaţi în străfundurile Pământului. În legătură cu îngerii, psalmii îi descriu ca servitori ai lui Dumnezeu având relaţii cu oamenii în calitate de săvârşitori ai poruncilor lui Dumnezeu:”Căci îngerilor Săi le va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale.”(Ps 91,11)

În poemul cosmogonic Enuma Elish se relatează un eveniment similar celor din “Cartea Facerii” conform căruia Apsu(“cel dintâi”) şi echivalentul său femin Tiamat(“zeiţa mamă”), doresc să distrugă armonia universală. Acest tip de conflict cosmic se regăseşte şi în mitologia Egiptului antic, când Ra porneşte un conflict împotriva lui Apophis(devine prizoner al focului).Iată cât de mult s-a generalizat acest conflict cosmic, care de la Cuvântul Scripturistic s-a transpus în textele sacre antice, ciudat ale popoarelor politeiste. Dacă psalmii sunt creaţii biblice închinate unui Dumnezeu pe care-l descoperă, îl revelează celor care-l urmează, adică creştinilor, tot aşa şi poemele antice au jucat acelaşi rol pentru popoarele diferitelor culturi. Iată una dintre asemănările care m-au determinat să recurg la acest paralelism între Logosul vechitestamentar şi cel antic.

În încheierea celor descrise în rândurile anterioare, trebuie spus faptul că Psaltirea, Cartea Rugăciunilor inspirate, cea care-i uneşte în chip tainic pe cei 150 de psalmi, este cea mai sensibilă carte a Scripturii în care transpare aspectul inspirat, un geniu poetic de ordin scripturistic.[25]Psalmii în aceste capodopere lirice veterotestamentare, indiferent de modul de abordare, sunt un liant, un punct de legătură pentru trecut, prezent şi viitor. În trecut aceştia au alinat sufletele pline de răni ale evreilor, fie ei chiar şi în diasporă, în prezent alină sufletele creştinilor atacate de profana contemporaneitate degradată într-un grad înalt, iar în viitor va alina , poate, sufletele celor care vor căuta răspunsuri în dezvoltata ştiinţă şi nu le vor afla. Logosul psalmilor este unul actualizat permanent, indiferent de perioada istorică în care umanitatea trăieşte. Psalmii sunt cei care creează cadrul potrivit pentru ca omul să intre în legătură şi comuniune cu Dumnezeu, de unde rezultă şi importanţa lor pentru laicatul actual. Iată din ce perspectivă am privit aceste structuri psalmice închinate şi închinătoare: Supremului Creator, Marelui Anonim, Zeului prim, Dumnezeu.

ONIŢA BURDEŢ