■ Violeta Ionescu

COPACUL

Plecase de peste douăzeci de ani din satul acela.

Un timp, apele s-au învolburat în urma lui, a revoltă, a chemare, apoi, încet, s-au adunat iarăşi în albia lor, cuminţite.

La poartă, tufele de iasomie s-au mai înconjurat un an de fluturi albi, pe urmă s-au uscat, au fost rupte de vreun trecător şi aruncate la foc. În locul lor, lujerii bălăriilor se bat, se încâlcesc, se înnoadă, care să ajungă mai repede sus, să se agaţe de gard şi să privească în lungul uliţei.

Câinele a simţit şi el într-o zi că trebuie să plece şi a plecat. De ce să mai păzească o casă fără suflet şi, mai ales, de cine? Oamenii întorc capul după ferestrele unde arde o lampă. Găurile negre îi alungă, de parcă de dincolo de ele s-ar revărsa însuşi neantul.

Seara, întunericul ieşea din casă, se revărsa în grădină ca o apă, ca un flux, ca o împăcare cu iarba. Atunci umbrele începeau a-şi vorbi, culcate, cu ochii la stele, cu mâinile sub cap: ce cărări de apus ori de răsărit i-or fi asudând lui tălpile, ce stea de nord ori de sud i-o fi abătând drumul, ce pat, ce masă şi ce lumină l-or fi adunnând de pe unde umblă rătăcit, ce carte l-o fi păzind la căpătâi şi ce mână, dacă o fi vreuna, i s-o fi lăsând pe frunte la ceasul trezirii de ziuă?…

Acolo se născuse, în patul acela, pe scoarţa aceea vărgată învăţase să-şi numere beţişoarele, să-şi buchisească slovele, acolo îşi răsucise arşiţele şi visase, visase cu ochii în albul tavanului la călătoriile cele necălătorite de dincolo de pereţi aceia, în lumea cea mare, străină, până va avea să se sature de străinătatea ei, trebuia să se sature, şi pentru călătoria cea adevărată să se întoarcă, să le ia şi pe ele, casa şi tot ce se afla în ea – copilăria şi tinereţea lui – pe astea cui le lăsase şi cine avea să-l primească aşa, neîntreg?

Dimineaţa, umbrele se ghemuiau în casă şi reintrau în muţenia lor prăfuită.

Dar mai erau şi zile de sărbătoare, când se întorcea cu adevărat acasă. Copil flămând şi asudat de joacă, se aşeza la masă şi mama îi răsturna în castron un abur galben de mămăligă şi toată casa mirosea a ciorbă cu leuştean şi a plăcintă cu brânză scoasă din cuptor şi învelită cu ştergar alb…

Şi mai erau seri când se învârtea roata fântânii şi lanţul se rostogolea greu şi găleata plesnea ochiul de apă în care se răsturna, ca-ntr-o icoană, un chip de copil bucălat…

Şi nopţi când venea ostenit să se culce în patul lui şi să se învelească cu velinţa albă şi perna începea să miroasă iar a busuioc şi totul în jur strălucea ca atunci, de curăţenie şi pace, şi candela se aprindea în colţul ei tăinuit şi dormea somn adânc, fără vise, visul era că se afla aclo şi că o mână aburită i se lăsa pe frunte, trezindu-l să plece la şcoală… Dar când deschidea ochii, casa dispărea, ca şi cum n-ar fi fost. Cine ştie în ce casă îi deschidea şi ce mână…

Alteori mai rămânea un timp. Se urca în vârful caisului din fundul grădinii, unde aninase de crengi o roată de tricicletă, întrerupătoare vechi, o cască radio, o lamelă Morse. De acolo comunica cu stelele argintii de dincolo de Dunăre: ce mai faceţi, cum o mai duceţi, eu bine mersi, acum vă las, am treburi foarte importante, vă mai caut eu, voi n-aveţi cum, poate-ntr-o zi… Şi cobora cu dinţii strânşi, la gândul că, într-o zi, tot va trebui să plece, dar dacă va trebui, va lua şi caisul cu el, nu ştia cum, dar îl va lua. Acolo, poate, nu cresc caişi cu staţii radio… Al lui va fi primul.

Aşa îşi închipuia că fac toţi cei care pleacă, trebuie să ia ceva, chiar dacă aparent totul în urma lor rămâne neschimbat.

Primul plecase tata, şi casa ridicată cu mâinile lui a rămas întreagă, la locul ei, cu toate lucrurile aşezate în ordinea obişnuită, nu lipsea nimic. Apoi mama, care era de dincolo de dealurile albăstrii, şi dealurile albăstrii au rămas la locul lor, neclintite, iar casa pe care o trudise a continuat să adăpostească toate zilele şi nopţile ei ţesute în război, nu lipsea nici una.

Veni şi rândul lui. Încuie uşa pe dinafară, puse cheia la locul ştiut şi se duse în fundul grădinii să rupă o caisă coaptă. Căldura soarelui îl ardea în palmă, ca un cuptor rotund, aromat. Mai privi o dată vârful copacului, cu crengile pe care atârnau sârmele încâlcite printre frunzişul îndesit.

Ar fi vrut să-şi îmbrăţişeze câinele, dar era prea târziu să-l mai caute. Cine ştie pe unde se ascundea, nu-i plăceau nici lui despărţirile. Şi ieşi în uliţa toropită.

Cobora, ca atunci, cu dinţii strânşi, şi un vierme i se strecură în gândul abia pârguit: părinţii lui plecaseră fiindcă aveau treburi foarte importante, dar el?

El cobora în lungul uliţei, strângând în palmă un sâmbure cald de copilărie, un sâmbure de cais.

Dacă umbrele astea n-ar sporovăi într-una, când stau culcate cu ochii la stele şi mâinile sub cap, şi ar asculta mai atent ceasul când stelele argintii răsar dincolo de Dunăre, ar auzi, desigur, glasul cunoscut, sau poate altul, foşnind şoptit în copacul din fundul grădinii: “ce mai faceţi, cum o mai duceţi, eu bine mersi, acum vă las, poate-ntr-o zi…” şi ar înţelege. Nu s-ar mai simţi atât de singure.

Poate-ntr-o zi…

VIOLETA IONESCU

_____________

JEŢUL

Din vreme în vreme, câte unul se întâlnea în pădure cu o umbră care trăgea după ea o legătură de vreascuri. “Ce faci, mamă Ioană?” “Mulţămesc dumitale, om bun”. “Nu vrei să te ajut?” “Nu, că la mine lemnele astea merg singure, eu numai le arăt drumul…” Omul rămânea cu gura căsată, nu mai avea ce spune şi femeia dispărea din ochii lui ca şi cum ar fi încălecat pe vreascurile acelea şi s-ar fi tot dus.

Nimeni nu-i cunoştea vârsta, dacă o fi avut vreuna. Şi dacă o chema Ioana, Maria sau Ana, nici asta nu ştiau spune. Într-un fel tot trebuia s-o cheme, şi-i ziceau şi ei cum le venea. Cam de când se aflau ei pe meleagurile acelea, o ştiau trăind singură, în casa din deal, ascunsă privirilor lumii de arbori umbroşi. Îşi adunase agoniseala din mâinile ei de femeie şi bărbat laolaltă, nimeni nu-şi aminteşte să fi fost chemat vreodată să-i îndrepte vreo bârnă sau să-i taie vreun lemn.

Femeile mai băteau la uşa ei pentru leacuri. Le ţinea atârnate la întuneric în pungi de pânză, pentru una, pentru alta, rădăcini şi ierburi de tot felul, culese noaptea pe descântec de lună plină, şi i se dădea în schimbul lor câte un căuş de mălai ori de făină de grâu.

Dacă le primea în tindă, îşi strecurau ochii prin crăpătura uşii, să vadă ce-i dincolo, dacă doarme vreo cucuvaie în capul patului sau se leagănă de tavan vreun liliac amorţit.

Dar nu se dumirea niciuna ce-i cu jeţul sculptat din mjlocul odăii, ce-i trebuie bătrânei, în sărăcia ei, o aşa mândreţe de jeţ. Ba, una mai îndrăzneaţă, dădu într-o zi ruşinea la o parte şi întrebă: “Ce faci, mamă Ană, cu jeţul, la ce-ţi trebuie?” “Ce să fac, maică, mai călătoresc şi eu, mai călătoresc…”

Un răspuns ca acesta nici că le putea lămuri mai bine şi plecau speriate, la gândul că, săraca, ori n-o fi în toate minţile, ori călătoreşte cu adevărat de mână cu necuratul.

Dar nimeni nu avea cum bănui că, de fapt, în jeţul acesta îşi trăia ea adevărata existenţă. Seara, când se abureau culmile şi cerul împietrea la fereastra ei ca o icoană albastră, mâinile i se lăsau încălzite de mâinile mânerelor lui, încredinţându-se încet consistenţei lor. Şi dacă cineva s-ar fi străduit să le împăturească toate drumurile, cu siguranţă că ar fi ridicat în urma lor un munte de cărări stratificate.

Uneori îi vorbea doar aşa, cât să plutească o voce prin aer. Şi, după cum o primea în braţele lui, ştia dacă o aprobă sau nu. Când îi era ostil, parcă s-ar fi aşezat pe un gheţar în derivă. Însă, când se întâmpla să-l găsească în toane bune, braţele lui o cuprindeau cu docilitate şi tandreţe, lăsând-o să-şi depene gândurile, tăcând şi privind împreună la lumea de dincolo de pereţii albaştri şi pereţii albaştri se dădeau la o parte, ca două porţi de cetate, şi viitorul năvălea de undeva, din trecut, se prelingea pe lângă ea ca o apă şi se întorcea neatins înapoi.

Îi plăcea jocul acesta, se obişnuise cu el încă de pe când se aşezase pe acest jeţ, tânără – cât oare de tânără? – în miezul acela de noapte, între două oglinzi, ca între doi ani, să-şi aştepte ursitul. Şi atunci, ca şi acum, aerul se înfiora în jur, ca la trecerea unei păsări nevăzute.

Îmbrăcată numai cu lumina celor patru făclii, îşi răstignise părul pe umeri, în aşteptare. Privirea ei căuta punctul de margine al celeilalte lumi, îi era teamă să închidă ochii, avea senzaţia că, odată clipind, pleoapele ei l-ar strivi şi odată cu el va dispare şi lumea.

Ştia că undeva, sub pământ, se află o pâlnie prin care nisipul se scurge necontenit, de pe o plajă pe alta, după cum se roteşte pământul, când atras de soare, când de lună. Şi totuşi, continua să caute bobul de nisip ursit ei, să-l întoarcă din legile firii înapoi, în gura pâlniei, unde se afla ea, cu viaţa ei răstignită între două oglinzi.

“Să-ţi pui chipul de om şi să vii…”

Şi iată-l, de la începutul veacurilor venind, atât de blond, atât de înalt şi atât de subţire – cum poate oare merge fără să meargă? – şi caii lui, cum se amestecă prin mestecănime, şi pasărea de pe umărul lui – iată şi o pasăre – cum a uitat să mai zboare! Iată-l, oprit la gura izvorului, să-şi stingă arşiţa poate, cum îşi leapădă hainele prăfuite şi se cufundă în apa tăioasă până la brâu, cum se înveleşte cu apa şi doarme somn lung, până la vărsarea în mare… Şi caii speriaţi de ziuă, încremenind pe mal… Şi el n-are cum să se mai întoarcă, oricât ar înota – izvorul a pus între ei un râu întreg… Şi iată-l, pornind înapoi prin hăţişuri, ca un zeu vâslind cu ierburi şi crengi prin potrivnica zi, de la răsărit la apus, spre caii lui încremeniţi în credincioasă aşteptare… – unde s-a mai văzut cai să nu-şi caute stăpânul, dar aşa i-a fost lui dat, să ia totul de unde lăsase în ceasul acela de seară. Şi iată-l, încălecându-i pe rând, iar şi iar, din izvor în izvor, până să ajungă într-o bună seară şi la al ei, să ceară apă, trebuia să ajungă…

Câte seri nu auzise tropotul cailor din ce în ce mai aproape şi izvorul ei, clocotind în adânc, din ce în ce mai răzvrătit! Şi chiar de-ar ajunge vreodată, cine să mai sape, să-l scoată la lumină, şi chiar de ar săpa, cine să mai desţepenească cumpăna fântânii, cine să scoată găleata?….

Există pe deal o râşniţă, spun oamenii, cu siguranţă există, ascunsă privirilor lumii de arbori umbroşi, prin care trec stelele de la apus la răsărit – altfel de unde atâta pulbere, de unde atât nechezat de cai în pământ, în arbori, în aer?…

VIOLETA IONESCU