Interviu cu poetul Ionuţ Caragea : „Eu scriu pe limba sufletului meu”

V.F: Bună seara, Ionuţ Caragea.

I.C: Bună seara, Vanda Florea.

V.F: Cine este IONUŢ? Şi cine este Caragea?

I.C: Încă de la început cu întrebări încuietoare? Ionuţ este personajul favorit al părinţilor mei din Fraţii Jderi. Cât despre Vodă Caragea, nu ştiu dacă am sau nu vreo legătură… însă toată lumea mă întreabă.

V.F: Ai simţit vreodată că cele două nume sunt, cumva, dihotomice?

I.C: Da, şi sunt fiecare, cumva, la extreme. Mă reprezintă foarte bine. Cred că la fiecare, Dumnezeu ne-a dat atât cât putem duce, inclusiv numele.

V.F: Cum reuşeşti să îi împaci şi mai ales să lucreze împreună?

I.C: Nu cred că am reuşit vreodată să-i împac. Şi nici nu cred că aş vrea, îmi plac aceste lupte, aceste contradicţii.

V.F: Care din cei doi este POETUL?

I.C: Hm, şi unul si celălalt. Dar mereu pe rând. Poate că de aici vine şi dualitatea scrierii mele, între Eros si Thanatos, aşa cum a remarcat deunăzi domnul Daniel Constantin Manolescu.

V.F: Încerci cumva ca prin poezie să deschizi pentru tine şi alţii o cale de mijloc?

I.C: Încerc să mă înţeleg în primul rând. Apoi, nu este poezia pentru noi, oamenii, o punte de legătură sufletească?

V.F: Cine este Ionuţ Caragea fără poezie?

I.C: Grea întrebare, nu mă văd trăind fără poezie. De fapt, cred că ea a fost dintotdeauna în mine, însă nu o conştientizam.

V.F: Cum a fost regăsirea cu poezia?

I.C: Dureroasă, extrem de dureroasă. În spaţiul acela dintre viaţă şi moarte. Departe de casă, de lume, de tot ce îmi era mai drag. În spaţiul claustrării sufleteşti, între patru pereţi, profeţii mei din beton. În spaţiul în care Boala îmi făcea propuneri indecente, morbide. În care poezia a devenit rugăciune, supravieţuire, conştientizare…

V.F: Din atâta durere s-a nascut multă poezie… crezi că ai reuşit să te cunoşti mai bine?

I.C: De cunoscut, da, şi tot mai rămâne atât de mult de explorat.

V.F: Ce anume te nemulţumeşte cel mai mult privind lumea înconjurătoare?

I.C: Neputinţa lumii, complacerea… Avem cu toţii comori lăuntrice, potenţial, şi ne pierdem timpul cu idei savante şi teorii despre nimic.

V.F: Şi în ce te priveşte pe tine?

I.C: Indecizia uneori. Şi faptul că uneori sunt cam delăsător.

V.F: Fiinţarea în Dumnezeu pare să respire în majoritatea poemelor tale… chiar cu o doză de ironie şi nihilism uneori. Nu îl foloseşti prea mult pe Dumnezeu ca pretext?

I.C: EL nu este pretext, EL este un prieten cu care mă hârjonesc mai mereu. Aşa ne place nouă să petrecem timpul.

V.F: Iată că pe lângă cele două dimensiuni ale poeziei, Eros şi Thanatos… apare cel mai pregnant o a treia… dimensiunea spirituală. Cum se împacă cele trei dimensiuni şi mai ales cum le transformi în poezie?

I.C: Nu m-am gândit vreodată la acest aspect. Şi nu cred că am reuşit vreodată, repet, să fiu un om împăcat în adâncul meu. Mereu caut, mă lupt, mă zbat, mă frământ. Unoeri îmi complic singur viaţa, nu mă mulţumeşte calea uşoară.

V.F: Şi totuşi ce îl mulţumeşte pe poet? Ce îl face să zâmbeasca lăuntric?

I.C: Faptul că exist. Şi că am şansa de a mă reprezenta în acest univers. Prin poezie sau prin restul activităţilor care mă definesc ca om.

V.F: Dă-ne exemplu trei bucurii simple din viaţa ta de zi cu zi…

I.C: Drumul spre muncă dimineaţa, îmi plac dimineţile, aerul proaspăt, frunzele copacilor, ciripitul păsărilor. Îmi place apusul care îmi încântă în fiecare seară fiinţa, privindu-l de la înălţimea celor 22 de etaje ale blocului meu. Îmi plac oamenii şi forfota lor necontenită. Dar la fel de mult îmi place şi singurătatea, să scriu, să acult muzică. Cred că am zis mai mult de trei…

V.F: Aşadar… Eros, Thahatos şi Dumnezeu. Să revenim la primele două… ce adaugă ele poeziei tale?

I.C: Îmi ceri să-mi descriu poezia. Un poet nu prea îşi explică poemele. Îl lasă pe cititor să caute, acolo, în tumultul de idei si contradicţii. Temele sunt fundamentale pentru toţi.

V.F: Ce fel de cititori ţinteşte poezia ta?

I.C: De toate felurile, oameni deschişi, receptivi, care probabil au trecut sau trec prin experienţe asemănatoare cu ale mele.

V.F: Ai vreo întrebare la care nu ai găsit răspunsul până acum?

I.C: Da. De ce?

V.F: Cum ar arăta lumea ta fără aceasta întrebare? Ai fi mai liniştit? Ai scrie poezie mai bine?

I.C: Lumea mea nu există fără întrebări. Nu o pot concepe fără. Poezia nu se scrie mai bine sau mai prost, cred că este vorba doar despre capacitatea noastră de a recepta cuvintele de la sursa divină. Şi asta depinde foarte mult de intensitatea sentimentului.

V.F: Eşti un poet atacat, contestat, alungat uneori… ce crezi că-i deranjează pe ceilalţi?

I.C: Poate faptul că nu sunt modest. Detest ipocrizia. Este mult orgoliu în sufletul poeţilor dar mulţi preferă să se ascundă în spatele versurilor.

V.F: Ce faci când întâlneşti un poet pe care tu îl consideri de valoare?

I.C: Valoarea e relativă. Să spunem un poet pe sufletul meu. Îl respect şi mă plec în faţa lui. Mă bucur că am întâlnit şi asemenea oameni.

V.F: Pagina ta personala este uşor de găsit pe internet şi te recomandă ca pe un poet născut pe Google. Cine ar fi Ionuţ Caragea fără internet?

I.C: Cred ca voi şti asta peste ani şi ani de zile. Deocamdată internetul îmi este vital, este vorba de comunicare, apropierea de casă şi tot ce înseamnă românesc.

V.F: Este ceva despre care preferi să comunici doar prin poezie?

I.C: Nu neapărat, doar că prin poezie găsesc calea cea mai… naturală de a comunica.

V.F: Revenind la legătura ta cu România… ai reuşit până acum să te simţi canadian?

I.C: Niciodată cu plenitudine, însă, da, iubesc şi Canada. Este ca cealaltă jumătate de ţară care-mi lipsea. Asta pentru că sunt şi aici atât de mulţi români…

V.F: Canada a ajutat la descoperirea poeziei… eşti un auto-exilat de dragul acesteia?

I.C: Când am sosit aici, aveam alte gânduri. Familie, carieră, ca mulţi alţii. Treptat, destinul mi-a îndrumat paşii către poezie. Am înţeles că uneori, paradoxal, trebuie să mergem pînă la capătul lumii pentru a ne descoperi ceea ce avem mai de preţ. Nu mă autoexilez aici. Consider doar că este o lecţie de viaţă extrem de necesară.

V.F: Ai recomanda această experienţă aproape iniţiatică şi altor poeţi?

I.C: Nu numai poeţilor, tuturor. Însă le spun că nu este uşor. Vor trăi mereu între două lumi. E ca un blestem. Normal este ca să te adaptezi societăţii în care trăieşti… Însă vii şi descoperi că ceea ce ai lăsat în urmă te urmăreşte pretutindeni. Şi cu mai mare intensitate. Nu poţi face cu adevărat o alegere, să renunţi pur şi simplu la o grămadă de ani şi amintiri. Însă nici nu poţi trăi doar în trecut, asta ar echivala cu întoarcerea.

V.F: Ţi s-a întâmplat vreodată să te simti discriminat şi marginalizat doar pentru că eşti român?

I.C: Aici, nu. Pentru cei care sosesc aici există anumite criterii de selecţie. Din păcate în Europa suntem priviţi cu reţinere. Mă refer la Spania, Italia, Germania, Franţa. Norocul nostru este că mai facem o figură frumoasă prin sport sau prin performanţele olimpicilor la învăţătură. Mai recent am văzut că scoatem capul şi în lumea bună a filmului… Însă cu politica, hoţia, corupţia, ni s-a dus vestea.

V.F: Ce ar fi de făcut pentru ca românii să nu fie doar subiecte de scandal în presă?

I.C: Este greu să schimbi o mentalitate peste noapte. Şi cu regret o spun şi o spune şi istoria, nu avem aceeaşi forţă şi acelaşi curaj pe care le-au avut unele popoare vecine. Am negociat mereu, am plătit un bir libertăţii. Iar când am obţinut libertatea, ne-am bătut joc de ea. Cum putem schimba mentalitatea? Să deschidem ochii larg, să avem iniţiativă, să fim corecţi cu noi înşine, să ne întindem cât ne este plapuma. Dar după câte constat, populaţia României, din cauza comunismului, a ajuns cam masochistă. Mai mult de atât, ne-am păstrat un simţ teribil al eşecului exprimat prin umor. Se fac şi se fac mereu aceleaşi greşeli…

V.F: Şi cu toate acestea eşti mândru că eşti român, dovada stă faptul că poezia ta este scrisă în limba română şi publicată în România… nu ţi-ai dori şi recunoaşterea cititorilor din lumea întreagă?

I.C: Sunt mândru că avem o limbă minunată şi o ţară frumoasă. Sunt mândru că avem tradiţii şi credinţă. Sunt mândru că am avut şi avem capete luminate. Sunt mândru că am fost viteji în sport şi ne-am bătut cu marile puteri ale lumii. Cu alte lucruri nu sunt mândru, ce să fac… să nu îmi mai iubesc ţara din cauza asta? Nu mă interesează succesul mondial. Eu nu scriu Harry Potter. Eu scriu pe limba sufletului meu. Şi asta e limba română.

V.F: Aşadar poezia ta este una ROMÂNĂ prin excelenţă… iar cariera ta de poet începe şi se continua rapid cu publicarea celui de-al patrulea volum în mai puţin de doi ani… Ce te face să scrii atât de mult?

I.C: Naiba ştie, parcă ar fi fost zece ani, nu aproape doi. Cert este că experienţa asta de viaţă m-a afectat mult. Şi nu cred că m-am gândit vreodată că aş fi scris mult. Scriu pentru că acum este momentul, poate că nu o voi mai face vreodată.

V.F: Ce defineşte acest al patrulea volum, „Omul din cutia neagră” ?

I.C: Singurătatea. Mai mult nu spun. Vă las pe dumneavoastră şi pe cititori să descoperiţi.

V.F: Care sunt lucurile despre care nu ai scris încă?

I.C: Cele care urmează să se întâmple…

V.F: Care este întrebarea la care ţi-ai fi dorit să răspunzi dar pe care nu ţi-am adresat-o?

I.C: Când te intorci acasă?

V.F: Recunosc, mi-a fost teamă… dar… când se întoarce acasă Ionuţ Caragea?

I.C: Când îmi voi învăţa lecţia aceasta de viaţă şi când voi fi pregătit sufleteşte să mă întorc.

V.F: Aşadar, Ionuţ Caragea şi poezia lui aparţin cititorilor români… Ai simţit vreodată că te expui prea mult?

I.C: Este un „risc” asumat. Un poet nu poate să mintă, să ascundă lucruri. El însuşi este un exemplu pentru cititor. Însă, trebuie să evite patetismul, poetul nu este un cerşetor de sentimente, este un dicţionar al suferinţei sau al iubirii din care citeşti atunci când ai nevoie. Şi nicidecum o îndeletnicire de zi cu zi, ca pe atelierele literare.

V.F: Sunt aceste ateliere literare un spaţiu de afirmare a adevăratei valori poetice sau doar un fel de talcioc literar?

I.C: Sunt o treaptă, dar majoritatea scriitorilor se complac la acest nivel. Constat că foarte multe persoane nici nu ştiu că mai există ALTCEVA… şi de calitate.

V.F: Cum ai vedea un adevărat atelier literar?

I.C: Ca o instituţie profitabilă. Cu poeţi şi critici literari plătiţi să-şi facă munca aşa cum trebuie. Cu niveluri pentru începători şi pentru scriitori recunoscuţi, cu volume publicate şi recenzii în publicaţii de specialitate. Cu oameni cu experienţă literară în orice caz, nu tineri de 20 şi ceva de ani care percep poezia doar prin prisma societăţii în care se maturizează.

V.F: Din ce spui, înţeleg că nu există un asemenea spaţiu virtual… de ce crezi că nu există?

I.C: Există reviste pe hârtie şi online de calitate, există publicaţii în care oameni competenţi îsi dau silinţa să facă o treabă de calitate. Lucrurile, în ceea ce priveste siteuri de sute, mii de utilizatori, scapă de sub control. Se invocă deseori era internetului ca scuză, însă dacă pică internetul mai suntem poeţi?

V.F: Citindu-ţi unele poeme am putea crede că şi pentru tine internetul este o muză… care este de fapt adevărata ta muza?

I.C: Internetul şi cartea vor coexista, însă internetul trebuie să fie un mijloc către adevărata literatură, pe hârtie. Este părerea mea, timpul o va demonstra sau nu. Muzele mele sunt din viaţa reală. Iubiri, drame, eu scriu despre viaţă, despre viata mea, despre viaţa noastră, a tuturor.

V.F: Ce calităti trebuie să întrunească cineva pentru a-ţi deveni muză?

I.C: Să fie un dumnezeu cu forme feminine şi minte de demon. Hehehe!

V.F: Este aceasta un autoportret, exceptând fireşte formele feminine?

I.C: Dualitatea lumină – întuneric, demon – dumnezeu, ne marchează existenţa, umbrele şi formele trupului ne-o complică. La modul interesant aş spune. Nu ne vedem oare mereu propria noastră persoană în cei pe care-i iubim sau nu?

V.F: Ce anume crezi că ne-ar simplifica viaţa?

I.C: Prostia.

V.F: Eşti adeptul versetului biblic „Fericiţi cei săraci cu duhul” ?

I.C: Sper să nu „duhnesc” de atâta fericire.

V.F: Pentru că am definit atâtea spaţii în care respiră poetul, nu putem încheia fără spaţiul pe care îl regăseşti mereu la Iaşi pentru lansarea volumelor tale… De ce Iaşi şi nu Bucureşti? Sau Constanţa?

I.C: Cred că la anul va fi la Iaşi, la Bucureşti şi la Constanţa. Nu rămân dator niciodată.

V.F: Ionuţ Caragea, îţi multumesc pentru acest interviu şi te aştept şi la emisiunea “Casa Poetescu”, în „carne şi oase”.

I.C: Şi eu îţi multumesc şi le doresc românilor de pretutindeni numai de bine şi mult curaj.

Interviu consemnat de Vanda Florea

01-11-2007