~Nastasia Maniu: „Pumnalul“

A fost mai intai o indoiala. Un vierme invizibil si vorace il rodea pe dinauntru. Din acel moment,
panda a substituit placerea intalnirilor secrete. Urmarea, analiza, diseca fiecare gest al femeii,
fiecare cuvant sau expresie in spatele carora se straduia sa descopere prefacatoria, tradarea.
In seara aceea ploua marunt, iar stergatoarele masinii functionau prost. In lumina chioara a
unui bec spanzurat intr-un stalp, cateva case mai incolo, reusi sa distinga, prin perdeaua picaturilor
dese, umbra unui barbat profilandu-se pe zidul cladirii. In momentul in care necunoscutul din ploaie apasa butonul soneriei, inima i se batu in cosul pieptului ca o pasare captiva, gata sa scape din inchisoarea provizorie. Usa se deschise si inghiti pe furis umbra barbatului. Apoi, fara nici un zgomot, se inchise la loc. Geamul de la strada ramase intunecat, dormitorul fiind in cealalta parte a cladirii. Cateva clipe i se paru ca murise. Pe neasteptate, insa, un val de caldura ii potopi creierul, iar peste mintea lui se lasa negura… Iesi din masina si strabatu ca un somnam-
bul strada, sfasiind panza subtire a ploii. In fata intrarii, se opri ca si cand ar fi vrut sa-si traga sufletul. Din buzunarul de la piept, scoase apoi cheia si, cu miscari usoare, descuie. In varful picioarelor, fara a scoate cel mai mic fosnet, inainta prin vestibulul lung si intunecat. Stia locul
fiecarui obiect, asa ca nu se izbi de nimic. O dara subtire de lumina se strecura pe sub usa dormitorului. La vederea ei, simti cum inima lui o ia din nou razna. Cateva secunde se opri sa
traga aer in piept. Numai ca aerul era pentru el mai daunator decat pentru pestele de pe uscat.
Simtea cum se ineaca. In cele din urma izbuti sa ajunga langa usa de sub care se prelingea lumina. Se sprijini de tocul acesteia si ciuli urechile. La inceput nu auzi nimic. Apoi i se paru ca distinge, venind dinspre recamier, un zgomot infundat si scartaitul arcurilor, atat de bine cunoscut lui, se auzi clar. Totul – fara nici un cuvant. O placere perversa crestea in el, aidoma unui val de apa tulbure, care se involbura pe masura ce scartaitul obscen isi accelera ritmul acompaniat din cand in cand de icnetele de voluptate ale celor doi. Brusc, privirea i se impainjeni, iar in tample
i se zbatu valul furios al sangelui. In ciuda intunericului care se pravali peste mintea lui, prin
creier ii fulgera deodata imaginea sclipitoare a pumnalului cu prasele de os incrustat, impodobit cu mici pietre semipretioase: chihlimbar, agate, jad. Era o piesa rara si veche, pe care Monica o mostenise de la bunicul dinspre mama. La randu-i, acesta o avea de la bunicul lui dinspre tata.
Statea atarnat pe peretele de sud al camerei cu obiecte pretioase. Il vedea, parca, sclipind prin intuneric, in incaperea inchisa. Se gandi la el ca la o salvare. De fapt, insasi imaginea lui i se paru a fi semnul unei iluminari si nicidecum un imbold satanic. Incet, se dezlipi de usa,
indreptandu-se, cu acelasi pas de pisica, spre camera cu enigme, cum o numea el in gluma.
Deschise si apasa comutatorul. Lumina verde umplu incaperea. Din mijlocul peretelui dinspre sud
sclipirea rece a pumnalului il atragea ca un magnet. Hipnotizat, se indrepta spre el, fara sa pri-
veasca in stanga sau in dreapta sa. Cum il desprinse din cui, se simti strafulgerat de vigoarea dura a metalului, impreunata cu blandetea osului sidefiu. In acelasi mod, fara a scoate cel mai mic zgomot, facu drumul inapoi, pana la usa dormitorului de unde  tocmai se auzea tipatul de
placere al femeii. Ca o fiara ranita si infuriata, izbi usa pe care aproape o smulse din tatani. In
patul ravasit, imaginea celor doi, inclestati inca in patima amorului pacatos, i se paru de nesuportat. Cu pumnalul strans in mana, navali asupra lor, fara sa le dea ragazul de-a se dezme-
tici. Lovi in nestire, cu salbaticie, de mai multe ori, pana cand racnetele disperate incetara.
O tacere nemiloasa se asternu deodata peste scena de cosmar. Trupurile celor doua victime, pline de rani adanci, se scaldau intr-o balta de sange, ranjind indecent spre el ca si cum ar fi vrut
sa-l batjocoreasca si de dincolo de moarte. Simti ca toata fiinta i se intoarce pe dos. Se indoi si
voma. Apoi, plin de sange si tinand inca strans pumnalul in mana, iesi ca beat, lasand usile vraiste indaratul sau, cu privelistea terifianta urmarindu-l ca un blestem.
Afara ploaia incetase.
Masina cu farurile stinse il astepta tacuta si complice. O descuie si intra. Porni motorul, iar autovehiculul tasni, pierzandu-se  in noapte. Pumnalul il asezase pe bancheta de alaturi. Se gandea cum sa scape de el. Apoi, deodata, ii trecu prin minte ca langa el se afla o piesa rara,
atat de frumoasa, de nobila, o piesa care il servise cu atata devotament. Ar fi pacat sa-l arunce.
Aproape simti o duiosie fata de el. In fond, era aliatul si salvatorul lui. Din cand in cand, ii arunca
priviri recunoscatoare. Chiar si asa, manjit cu sange, stralucea. O stralucire stinsa, tragica. Brusc, in fata ii aparu o masina. Farurile il orbira. O fractiune de secunda ii fulgera prin creier gandul: „Ce cauta masina asta pe sens interzis?” Nu-i trecu o clipa prin minte ca cel aflat pe sens interzis era chiar el. Mai apuca sa-si intinda mana spre pumnalul de alaturi, ca si cum ar fi vrut sa-l ocroteasca pe el, pe pumnal. Apoi se scufunda in intuneric…

NASTASIA MANIU